Nins

     

                                                                   

         Am format numărul cu grijă. Prima oară greșisem. Îmi tremura și mâna. Am mers și m-am spălat bine. De data asta mi-a ieșit.

-          Buna! Sonia, tu ești?

-          Da…și ei îi tremura vocea. Am simțit ceva ciudat în vocea ei. Vocea ei licărea.

-          Aș vrea să mergem la film.Ce zici?

-          Nu știu…voiam să…

-          Te rog…mult…te iau de-acasă

-          La cât? Nu știu, Alex. N-ar fi mai bine să…?

-          E soare afară, bine?  Îmi venea să plâng.

-          Să vorbesc cu mama…

-          La 4, la tine?

-          Ok.

-          Cu bine, Sonia.

-          Doamne ajută . N-am mai apucat să zic nimic. Plângeam. Mi-am spus: poate e mai bine

așa.

   Am sărit în sus de bucurie. Soarele începuse să ardă cu putere. Era o zi excelentă pentru ieșit. Mi-am făcut un duș lung. Întâi cu gel de duș, pe tot corpul. A doua oară cu gelul. Mi-am șamponat capul. Voiam să miros frumos peste tot. Știam că Soniei nu-i păsa, oricum. Nu știu de ce am făcut-o. Sonia era credincioasă și cuminte. Ai ei nu prea aveau bani. O duceau de pe o zi pe alta. Patru copii în total. Trei fete și un băiat. Dintre toți, ea singură era credincioasă. Mie nu-mi prea păsa de Dumnezeu. Nu suportam popii și șleahta lor. Erau o gașcă ca oricare alta, cu șmecherii și tot restul. Îmi păreau atât de încurcate treburile Bisericii! Sonia mergea deseori la slujbe. În fiecare duminică( da nu numai), (fie ca era) iarnă, vară, nu conta, era acolo. De câteva ori am găsit-o plângând în fața icoanei. „ Cum poți să săruți mâna popilor? am întrebat-o odată. Mi-aduc atât de bine aminte ziua aia...Eram în Postul Mare, copacii o luaseră razna. Toată natura o luase. Stăteam sub corcoduș. Parcă ninsese peste el. Era tot alb. Sonia se îmbujorase. În păr îi căzuse un boboc desfăcut, o agrafă cu floare albă. Mi-amintesc cât de frumoasă era așa, cu floarea în păr. Habar-n-avea. Am început să râd ca un prost. S-a îmbujorat și mai tare. Credea că mă amuză obiceiul cu sărutatul mâinii. “ E greu să-ți explic” a răspuns. Avea dreptate. Pentru ea, nu conta cui săruta mâna. Târziu am înțeles ce-a vrut să zică, sau niciodată. “ Eu îi sărut mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu e în sufletul oricui”. Râdeam ca un prost. Ea se îmbujora din ce în ce mai tare. A și râs puțin. O altă floare s-a desprins și a plutit, mângâindu-i fața. S-a scuturat rușinată. Și-a așezat părul la tâmple. Și-a netezit rochia. A făcut doi pași înapoi și m-a privit. Atunci am avut pentru prima oară impresia că ea nu mai aparține demult lumii ăsteia. Parcă era pictată, și obrazu-i se vădea străveziu, cu necunoscute mie vreodată nuanțe de roz. Aș fi vrut s-o pictez și eu a doua oară, asemeni  Dumnezeului în care mă încăpățânam să nu cred. Din pacate, habar-n-aveam.

                                                                   # #

                                                                   # #

                        Am sunat la interfon și tocmai cobora scările. I-am simțit, cu aerul răvășit și întors înapoi, către pielița ochiului, de unde plecase, ca undele sonore ale liliecilor,  pașii mici, pășind treptele casei din Piata Rossetti, unde locuia cu familia. Atât de mult o iubeam. A deschis ușa și a zâmbit aiurea, spre cine știe ce sfinți rușinați de păcatele lumii, ostoită și ea, ca și ei, în rușine.

-          Ce se întâmplă, Sonia? Era Sonia plânsa-plângând, cu palme mici și unghii roz acoperindu-se,

amintindu-mi-se.

-                      Analizele? A scuturat din cap. Credeam că voi cădea pe asfalt. Am luat-o în brațe, fără să-mi dau seama ce fac.  A rămas așa, cu fața îngropată în umărul meu. Plângea din tot corpul, cu suspine largi. Ce puteam face? Și, cu toate astea, am mers la film. La bilete, ca și cum nu era de ajuns, mi-a spus că sora ei fugise, până la urma, în Maroc.

-          Când a aflat mama, a făcut preinfarct.

-          Când, Sonia, când naibii?

-          Săptămâna trecută. Acum e mai bine. Îmi pare rău să te întristez.

Trecuse mai bine de o oră din film, când Sonia s-a ridicat, tremurată, și a fugit la baie. Am urmat-o imediat. Începuse să se arunce cu semințe, o gașcă de puști râdea, imitând personajele. Nu mi-a spus ce s-a întâmplat. Pe guler, i-am observat pata roșie. Dupa film, am mâncat pateuri și am mers unul lângă altul, mână în mână. Cerul se acoperise cu nori de argint închis. Vântul s-a pornit cu putere. Apoi, încet, încet, ninsoarea a acoperit orașul. Și azi, după o săptămână, zăpada e aici. La 12 vine Ioana, sora Soniei, să mergem împreună. Maică-mea a vrut să-mi pună( doliu) în piept panglica aia neagră. N-am suportat ideea( și i-am dat peste mână). Văd că se adună aceiași nori ca-n ziua în care am mers la film. Va ninge (iar). Știu sigur. Așa-i plăcea, să ningă mult, cât mai mult. (Să acopere urâtul orașului. Da cred că era mai mult de-atât. Era singura ei excentricitate.)